Șura Mică în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773. (Click pentru imagine interactivă)Șura Mică în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773. (Click pentru imagine interactivă)
Așezare rurală daco-romană. În perioada modernă au fost descoperite pe teritoriul comunei, la locul numit „Râșloava”, vestigii datând din secolul al IV-lea și al IX-lea, care atestă locuirea acestei zone și după retragerea romanilor din Dacia.
Șura Mică este o întemeiere a coloniștilor sași. Prima atestare documentară a localității datează din anul 1323, sub denumirea de Parvum Horeum[2], [3].
În decursul secolelor a fost de mai multe ori pustiită de războaie și catastrofe. A suferit mai multe atacuri ale turcilor (1432, 1437/38 și 1493), a fost jefuită de trupele lui Mihai Viteazul în 1600 și de participanții la răscoala curuților, sub conducerea lui Francisc Rákóczi al II-lea, din 1706. În 1733 a fost victima unui incendiu de proporții, iar în 1977 a cutremurului, care a produs mari stricăciuni bisericii evanghelice luterane.
Biserica evanghelică luterană a fost construită în secolul XIII ca bazilică romanică cu navă centrală, cor rectangular cu absidă semicirculară și nave laterale fără absidiole. La sfârșitul secolului XV și începutul secolului XVI, biserica, care purta hramul Sf. Maria, a fost transformată în stil gotic și a fost fortificată. Absida semicirculară a fost demolată, corul a fost închis poligonal și sprijinit cu contraforți și boltit în rețea. Cu același prilej sa fost ridicat un arc triumfal gotic din piatră profilată și a fost boltită nava centrală. Intrarea de pe partea de nord a fost întărită cu un turn cu patru etaje iar în vest a fost ridicat un turn adosat fațadei.
În prezent, din vechea bazilică se mai păstrează doar fragmente din fațada de V, parte din portalul de N, peretele de S, precum și stâlpii dintre nave, iar din fortificația ce înconjura odinioară biserica se mai păstrează numai câteva tronsoane la S și V de biserică.[4]
În 1780 a fost ridicată o biserică de lemn de către populația română.
Demografie
Conform datelor recensământului din 1930 comuna avea 1.633 locuitori, dintre care 1.236 germani, 274 români, 114 țigani ș.a. Sub aspect confesional populația era alcătuită din 1.236 lutherani, 372 greco-catolici, 16 ortodoși și 9 romano-catolici.
Localități care au aparținut până în 1876 de „Scaunul Sibiului”, unitate administrativă componentă a organismului de autoadministrare al sașilor transilvăneni, numit „Șapte Scaune” și care a fost înglobat din 1486 în „Universitatea Săsească”
Sursa 1 împarte Scaunul în localități principale, scaune filiale și alte domenii, iar Sursa 2 nu face precizări. Sursa 2 — T.Nägler în „Așezarea sașilor în Transilvania” menționează localitățile principale, exceptând filialele și alte domenii, listă aparținând lui G.E.Müller. Sursa 3 — diploma regelui Ladislau al V-lea din 1453 care menționeză satul Plopi (vezi aici) ca aparținător Scaunului filial al Tălmaciului.
